Nu disperarea ne va reda dimensiunea europeană

Criticăm. Pe vremuri, ca să nu pară defetism se spunea că critica poate fi constructivă. Este, dar numai în situaţia în care propui ceva în locul trebii criticate. Altfel, poţi să critici până la Cer şi înapoi. Mai există criticii fatalişti, ăştia îşi aşteaptă sfârşitul la televizor, de parcă i-ar păsa vreunui guvernant că o să crape auditoriul în fotolii de atâta vrăjeală. Criticăm. Şi pe vremea lui Ceaşcă, dar mai cu seamă acum, valurile de critici umplu saloanele spitalelor, cozile la Fisc şi alea de la supermarket. Mămăile suduie în piaţă, cucoanele la coafor, bărbaţii la table, cu un PET cald la piciorul băncii din faţa blocului. Când critici parcă nici foame nu-ţi mai e. Critici emisunile, dar te uiţi la ele, critici pîinea, dar o cumperi mai departe, te enervează preţul căpşunelor, dar tot iei, măcar o litră, pentru ăla micu’. Bref, trăim în ţara criticii.

Şi asta n-ar fi deloc rău. Pentru că alţii când critică, iau şi măsuri în consecinţă. Ţi se pare prea scumpă călătoria cu RATB? Vorbeşte cu toţi prietenii tăi, cu colegii, cu vecinii ca, în zilele de, să zicem, 3, 4 şi 5 iulie să nu se mai urce în RATB şi să meargă pe jos, ca o plimbare. E scump kilul de căpşuni? Vorbeşte cu toate mămăile să nu dea un leu, până nu le-or arunca speculanţii de bune. Nu-ţi place Guvernul, ieşi în stradă şi scuipă-l afară din birouri.

Altfel, degeaba critici.

Da, am scris rândurile astea la supărare. Din ce în ce mai des, buni prieteni de-ai mei cedează în faţa vieţii de zi cu zi, şi eu nu le pot insufla destulă putere ca să reziste, tărie să spere, să pună ceva pe roate, să găsească sfertul plin al paharului, să pornească adevărata schimbare în ei şi alături de ei. Măcar în familia lor.

Sunt supărat şi trist pentru că am primit următoarele rânduri de la un coleg, apropiat prieten, un om de ispravă şi gata să-şi pună osul la bătaie pentru binele comun: „Uneori, îți spun sincer, îmi vine să plec în lumea largă. Păcat.  Avem o ființă națională prea controversată. Bicefală, lipsită de unitate a gândirii și tragerii la ham în aceeași direcție. Deja este ca o matrice, așteptăm mereu sacrificii umane ca să se zdruncine sistemele. Și totuşi nu mai trăim în epoca mayaşilor!”

Este multă luciditate şi multă amărăciune în rândurile astea. Schimbările sunt prea lente pentru din ce în ce mai mulţi români. Simt că trece viaţa pe lângă ei, că-şi pierd rostul, că însăşi ideea de naţiune a murit odată cu multe alte generaţii. Fratele nu-şi mai simte fratele, sângele se subţiază deseori.

Cu toate astea, voi aminti că peste România s-au abătut vremuri mult, mult mai grele, şi am ieşit cu bine în faţa istoriei şi nici o viaţă nu s-a pierdut fără rost, fie că erai oştean sau dascăl, sacagiu sau moaşă comunală, demnitar sau trăgător la plug. Astea nu-s vremuri de văitat, oameni buni. Să ne ferească Dumnezeu de alea destinate compătimirii şi disperării.

Vă spun, chiar fără s-o ştim, fiecare dintre noi  aduce cu el un pas înainte. Ţara se mişcă. Greu, dar se mişcă. Conştiinţa naţională n-a murit, numai că are prea mulţi duşmani. Neamul există şi el. Sintagma “printre ai tăi” încă are rost.

Lupta va da roade, şi, cu toţii vom fi din ce în ce mai mulţumiţi. Nu aveţi un ţel? Vă sugerez eu unul: România!

Deputat de Ilfov
Ninel PEIA
www.ninelpeia.ro