SOROS, puterea nevăzută, o emoţie ”colectivă” – de Ninel PEIA

Cum am aflat despre  instalarea unui guvern technocrat la Bucureşti, cu 18 luni înainte – de Ninel PEIA politician român (deputat 2012-2016)

A sosit vremea să fac câteva dezvăluiri absolut adevărate din activitatea mea ca deputat, dar mai ales din poziţia de Şef al Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Mediteranei. Denumirea, destul de pompoasă, poate sugera o activitate plictisitoare, de rutină, plină de tehnicităţi şi limbaj “de lemn”. Ei bine, nu este deloc aşa. Veţi vedea din rândurile de mai jos că “diplomaţia parlamentară” este cel puţin la fel de importantă ca şi cea guvernamentală şi este plină de întâlniri nu numai memorabile, ci şi de o importanţă decisivă pentru anumite acţiuni ale României în lume, sau ale lumii în România. Din nefericire, diplomaţia parlamentară nu este susţinută la noi câtuşi de puţin la adevărata ei valoare şi putere. Deseori un parlamentar cu activitate în exterior poate face cât 100 de ambasadori plus  alţi 100 de spioni cu patalama la mână.

Cel puţin, în cazul meu, aşa s-a întâmplat.  Veţi citi aici relatări strict adevărate despre întâlniri şi informaţii spectaculoase ce vi se vor părea rupte dintr-un film de spionaj. Vă asigur, însă, că este numai realitate, şi poate tocmai de aceea pare, uneori, neverosimilă.

Voi începe acest foileton cu o întâmplare din luna mai a anului 2014.

Atunci s-a ţinut una dintre cele mai importante reuniuni ale Adunării Parlamentare a Mediteranei.

Oraşul: Casetra (la nord şi nu departe de Napoli)

Locul întâlnirilor oficiale: Palazzo Reale di Caserta sau Reggia di Caserta, respectiv Palatul Regal din Casetra, vechiul palat al Regatului Celor două Sicilii. Superbul palat a fost proiectat de arhitectul italian Luigi Vanvitelli, la mijlocul secolului al 18-lea, pentru regele spaniol Carol al III-lea. Acesta, folosind numele Carol al VIII-lea, era şi conducător politic şi militar al regatelor din Neapole şi Sicilia. Clădirea este de-a dreptul impresionantă pentru că a fost gândită să rivalizeze atât cu Versailles, cât şi cu palatul regal din Madrid. Clădirea are are 200 de săli, 34 de scări şi 1970 ferestre. Se disting, de departe, piesele deosebite din parcul palatului: bazine, fântâni monumentale, cascade (cea a Dianei are 78 de metri  înălțime). O minunăţie pe pământ!

Ca să puteţi cuprinde dimensiunea evenimentului, vă spun că principalul organizator al reuniunii a fost Confindustria, uriaşă organizaţie patronala italiană, cu peste 140.000 de companii membre care răspund pentru viaţa profesională a peste cinci miloane de angajaţi.

Când vine vorba despre o asemenea întâlnire, tuturor invitaţilor li se înaintează documentaţia necesară, însoţită de lista completă a participanţilor. Cât este ea de completă vom discuta într-un episod viitor.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să studiezi cu atenţie lista, să îţi stabileşti întâlnirile şi prioritatea contactelor ulterioare. Mult mai bine este şi să găseşti printre invitaţi prieteni sau persoane cu care, în alte împrejurări, comunicarea a fost de calitate şi de înalt nivel.  Evident, numele cunoscute îţi sar imediat în ochi. Pasul următor este să faci gesturile de curtoazie ce se obişnuiesc în aceste situaţii: dai telefoane celor mai apropiaţi dintre invitaţi, stabileşti întâlniri în afara programului oficial, te informezi asupra poziţiei lor ca reprezentanţi ai diferitelor ţări sau organizaţii, încerci să scoţi, din cărţile de joc pe care le ai la dispoziţie, cea mai bună etalare. Ţineţi minte, rareori se poate vorbi despre un careu de aşi, dar, împreună cu alţi buni aliaţi, poţi spera la un full valoros.

Aici voi face o paranteză ca să vă garantez că “legea celor cinci telefoane” este cât se poate de adevărată. Aceasta spune că, în maximum cinci apeluri, este aproape sigur că poţi contacta pe oricine din lume, indiferent de poziţia socială, politică sau financiară a acestuia. Altfel spus, dacă vrei să stai de vorbă cu Trump, este obligatoriu ca a patra persoană din lanţul telefonic să fie destul de apropiată lui Trump încât să poată garanta pentru tine în faţa preşedintelui american.

Pe scurt, îmi dau telefoanele, stabilesc contactele şi trec la organizarea deplasării.

Evident, zborul de plecare era Bucureşti – Roma. Dar, de la Roma la Caserta mai sunt vreo 200 de kilometri buni. Solicit ajutor ambasadei care, ca de obicei, e nepăsătoare la doleanţele unui parlamentar. După un solid schimb de înjurături, mi se comunică despre o maşină care mă va aştepta la aeroport. Între timp, cu mare curtoazie, s-au oferit să îmi pună o limuzină la dispoziţie chiar cei de la Confindustria, băieţi care mănâncă protocol pe pâine şi alta nu.

În plus, răzbunarea este uneori dulce. Odată ajuns la Roma, merg la maşina ambasadei şi refuz elegant deplasarea, lăsând şoferul cu gura căscată. Nesimţirea nu cred că se poate trata altfel decât cu nesimţire.

Mă cazez la hotel şi apoi mă întâlnesc cu fiul unui bun prieten. Scopul este să mă familiarizez cât de cât cu localitatea, şi să găsesc cele mai bune locaţii pentru întâlnirile personale, adesea între patru ochi, cu cele mai importante nume din lista alcătuită de la Bucureşti. De regulă, ai mare nevoie de un restaurant liniştit, mai degrabă clasic decât la modă, un loc unde poţi să porţi o discuţie şi unde nimeni nu te deranjeză. Un restaurant cu un personal discret şi rezervat.

Printre numele de pe lista de care am pomenit, se numără şi acela al unui pesonaj deosebit pe care îl cunoscusem câţiva ani mai înainte.  O să-i spunem Mister F, un englez get-beget, a cărui minte de 65 de ani bătuţi pe muchie taie mai bine ca un brici Solingen. Mister F este mereu deosebit de bine informat şi nu a încercat niciodată să îmi impuie mintea cu gogoşi şi aburelil de care am avut parte din plin din partea altora. Din contră, ne-am simpatizat şi aşa mi-a deschis ochii despre importanţa lobby-ului internaţional. Din nefericire, în România, lobby-ul este privit ca un fel de oaie râioasă, un avorton al diplomaţiei, ceea ce este profund nelucrativ pentru ţară. La Adunare, Mister F era numai observator, nici nu prea voia să participe, dar s-a arătat plăcut impresionat de invitaţia pe care i-am făcut-o pentru o cină prietenească. În câteva cuvinte, Mister F este un personaj în faţa căruia nu multe dintre uşile cele mai de sus ale Europei sau Americii, şi nu numai, îşi permit să stea închise. De fapt, eu nu cunosc nici un loc unde nu ar fi, imediat, bine primit.

Revenind la familiarizarea mea cu localitatea, al treilea restaurant vizitat mi-a lăsat o impresie deosebită. Este vorba despre ”O”, cu localnici la sacou şi pantaloni de stofă, nu neapărat scumpe, dar care vor să arate că locanta este una de soi în comunitatea de aici. Obişnuiţii locului sorb îndelung când dintr-un pahar cu grappa, când din celebra cafea scurtă. Restaurantul are o bucătărie familială unde totul se prepară pe loc, sub privirile onor clientelei, semn de mare cinstire a celor ce lasă aici câteva zeci de euro. Ca imagine, o locaţie ruptă parcă din filmele italiene ale anilor ’60…

Adunarea Parlamentară îşi continuă lucrările nestingherită, întâlnirile sunt bune, există interes pentru România (aici am deschis discutiile pentru ca Parlamentul României să devină membru cu drepturi depline la Adunarea Parlamentară a Mediteranei, lucru care s-a intamplat 3 ani mai taziu la Porto, pe 21 februarie 2017), am putea juca şi noi un rol important în istoria acestei părţi a Europei. În esenţă, proiectele discutate implică finanţări de zeci, poate sute de milioane de euro. Din nefericire, lucrările înaintează greu, mai toţi delegaţii învocă birocraţia imposibilă din ţările de origine. Una peste alta, se stabilesc liniile directoare ale unei acţiuni comune, nimic complicat, dar care necesită o încăpăţânare de fier. Să nu uit, trebuie subliniat că lucrările reuniunii au fost deschise de chiar şeful Confindustria, un italian tipic din sud, deosebit de deştept şi de pregătit.  Veşnic cu trabucul în gură, şi mizând pe o jovialitate reţinută, el reuşeşte să ne impresioneze pe toţi printr-un discurs mult mai direct decât am fi bănuit. Tipul emană o siguranţă de sine uluitoare, mânuieşte italiana, franceza şi engleza nu ca nişte instrumente de comunicare, ci ca nişte adevărate arme lingvistice. În această atmosferă, zilele trec la foc automat. Prietenul meu Massimo, despre care voi mai povesti cât de curând, şi-a făcut treaba excelent, prezentâdu-mă personajelor cheie ale Adunării, şi celor pe care nu-i mai întâlnisem până atunci.

Sunt mulţumit, delegaţia noastră a făcut, iarăşi, treabă bună.

Pe nesimţite, ajungem şi în ultima zi, la cina festivă. Tipic acestor momente de relaxare este mâncarea, pe care în mod greşit nimeni nu pune accentul meritat: feluri fine, dar fără consistenţă, mai degrabă nişte aperitive, o gustare numai bună să te facă să îţi doreşti o cină adevărată. Totuşi, când te gândeşti că aici a luat masa şi Napoleon, parcă treci mai uşor peste neajunsurile clipei.

Îl remarc imediat pe Mister F, uşor nervos, pentru că, de la Vatican , a făcut aproape 5 ore, traficul în Roma este la fel de aglomerat ca în Bucureşti. Pe balcon, la o ţigară, convenim, Mister F şi cu mine, să ne vedem, la 22,30, la “O”, unde rezervasem o masă cu trei zile mai devreme, după ce m-am prezentat proprietarului şi i-am explicat caracterul confidenţial al întâlnirii.

Aceasta avea să fie una dintre cele mai interesante seri din viaţa mea. Prima dintr-un şir de întâmplări extraordinare care m-au convins că mersul lucrurilor în politica internaţională nu este lăsat nicio clipă la mâna întâmplării.  Planurile în diplomaţia mare sunt pline de seriozitatea matematicii, de evaluarea informaţiilor din orice punct de vedere posibil şi utilizarea lor la sânge. Şahul şi go-ul adunate la un loc.

Ajung la “O” cu numai câteva minute înainte de sosirea lui Mister F, care este întâmpinat chiar de proprietarul restaurantului, semn că şi aici este foarte cunoscut. Pe cale de consecinţă, patronul mă priveşte deja cu alţi ochi. După un schimb protocolar de amabilităţi, Mister F propune să trecem la lucruri mai plăcute şi cere “ceva mai tare”. După o butelcă de Nonino Grappa Monovitigno Picolit vorba devine mai deschisă. Găsesc interesantă opţiunea de a deschide masa cu “ţuică” într-o ţară unde tăria se bea după masă, ca digestiv. În timp ce savurăm încet tagliatellele cu fructe de mare (de departe, cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată), Mister F îmi spune că studiază “una situazione” care afectează şi România, şi nu numai ca stat membru al UE. Mina serioasă a interlocutorului meu mă face să fiu foarte atent la cele ce va împărtăşi cu mine.

– Ştii cine este George SOROS?

Bineînţeles, oricine ştie câte ceva despre acest personaj considerat, la un moment dat, un geniu al manevrelor bursiere. Recunosc, numele nu îmi era deloc străin pentru că, în urmă cu cinci ani, un ofiţer prea bătrân ca să îndruge prostii, îmi povestise de interesul deosebit al lui Soros pentru fosta Europă comunistă pentru care avea nişte planuri nu tocmai măgulitoare. Acesta îmi atrăsese atenţia şi asupra oamenilor formaţi la şcoala şi cu banii miliardarului maghiar, o mică armată de soldaţi ultraîndoctrinaţi, dar foarte convingători, băieţi care se mişcau în politica românească la fel de uşor ca şi în mediul civic. Civic militant, cum aş spune astăzi. Asta i-am zis şi lui Mister F care a încuviinţat şi a continuat, sorbind din grappa cea scumpă:

– SOROS a fundamentat, în ani de zile, noua ideologie care, crede el, va prinde puternic la mase. Noi îi spunem ideologie multiculturalist progresistă de tip neobolşevic. Nu intru în amănunte, însă cei ce cred încă în independenţa ţării dumitale ar trebui să afle nişte lucruri. Şi noi, ne confuntăm cu puterea nevăzută a adepţilor lui SOROS care, deseori prin propriile capacităţi intelectuale deosebite, au reuşit să ocupe funcţii importante, atât în centre, cât şi în teritorii.

Acest lucru îmi aduce aminte şi de un raport care circulase mai demult şi pe băncile Senatului american. Detaliile pe care mi le dă Mister F sunt, însă, absolut stupefiante. Mister F susţine că SOROS lucrează la acest megaplan încă din 1987 şi susţine că are oameni cu mare influenţă nu numai în Departamentul de Stat american, ci şi în CIA.

– Spre exemplu, şi poţi să verifici, toţi ambasadorii Americii instalaţi la Bucureşti au fost “împinşi de SOROS”. La fel şi în Ungaria, Polonia, Serbia, Cehia, Bulgaria, Macedonia.

Următoarea dezvăluire mă pune serios pe gânduri.

– Influenţa vârfurilor de lance ale lui SOROS în România, Polonia şi Ungaria, nu se limitează la acapararea vocilor din segmentul civic, ci deja au ocupat poziţii importante în Administraţie. Spre exemplu, la Bucureşti, sunt, deocamdată, patru ministere (justiţie, cultură, educaţie, mediu) a căror politică publică nu mai poate fi schimbată, indiferent de ministrul instalat. Asta pentru că adepţi ai ideologiei multiculturalist progresiste de tip neobolşevic ocupă deja puctele-cheie ale birocraţiei interne.

Amestecul de grappa, vinul pe care l-am luat la tagliatelle şi valul de informaţii livrate de prietenul Mister F, m-a cam bulversat. Omul îmi descria scenariul unui thriller politic de mari dimensiuni. Am încercat să destind atmosfera:

– N-o fi SOROS ăsta vreun illuminati?

Brusc, Mister F mă străpunge cu privirea.

– Nu mulţi români se bucură de încrederea mea, Excelenţă (aşa ne preţuiam, reciproc, amiabil, eu eram Excelenţă, el era tot Excelenţă, desigur el era mult mai Excelenţă decât mine). Sunt bătrân şi nici sănătate nu prea mai am, timpul meu e preţios, nu îmi pierd timpul cu baliverne sau romane poliţiste. Poate nu crezi tot ce ţi-am relatat, dar o să-ţi mai spun ceva, un lucru care se va adeveri şi îmi va confirma spusele. Ascultă bine şi ţine minte, Excelenţă:  oamenii lui SOROS din România lucrează la aducerea unui nou guvern, unul aşa-numit technocrat. Acesta va fi instalat într-un an, maximum într-un an şi jumătate. Iată puterea lui SOROS, chiar la voi acasă. Ca să le reuşească planul, vor apela la crearea unui val emoţional uriaş în populaţia activă, la o emoţie ”colectivă”. Nu ştiu unde şi nici cum, dar ştiu că este un plan tipic, care dă rezultate garantate, bine verificat în America Latină, Orientul Mijlociu, Asia şi Africa.

Mister F devenise mai rece, mai distant. S-a ridicat brusc, secretarul său a apărut de nicăieri şi a insistat să plătească masa. Înainte să se facă dispăruţi, Mister F, zâmbind, îmi întinde mâna şi îmi şopteşte, ca unui prieten vechi:

– Să mă cauţi la vremea guvernului vostru technocrat, dau eu două grappa. Nonino, se înţelege… (New York – a doua întanlire într-un alt episod)

Apoi, amândoi au plecat ca nişte feline, în întuneric. Rămăsesem singur, plin de îndoieli şi sentimente contradictorii. Somnul mi-a fost, la hotel, deloc odihnitor şi foarte agitat.

Acum ştiţi şi dumneavoastră de tragedia de la Colectiv, care a dus la instalarea lui Cioloş. Şi azi am remuşcări uriaşe: poate, dacă săpam mai bine, copiii din clubul ăla ar fi trăit şi azi. Din nefericire, nu putem prevedea o a catastrofă atât de cinică. Atâtea pierderi omeneşti…

Dimineaţa, limuzina Mercedes de la Confindustria era la locul ei, numai şoferul era altul, cică primul era bolnav. Vreme de 200 de kilometri, şoferul verifica, foarte vigilent oglinzile retrovizoare, aproape din zece în zece secunde. Credea că ne urmăreşte cineva? De ce s-ar fi întâmplat una ca asta? Am vrut să îl întreb asta la un moment dat, dar m-am ţinut tare, doar ştiam că o să mă aleg numai cu un răspuns politicos.

După ce ieşim de pe autostrada principală, curbe, pasarele, frâne… Dintr-o dată începe să miroasă a ars. Şoferul zice că nu simte nimic, şi că, oricum, se făcuse revizia maşinii încă de dimineaţă.  Cu toate acestea, nici nu parcăm bine la aeroport şi, de sub capotă, bufneşte un fum gros. Sub capotă, nici un pic de foc. Numai ulei ars peste tot. Discul de frână dreapta-faţă era plin de ulei de motor. Explicaţia şoferului: la revizie, mecanicii “uitaseră” să pună capacul de la ulei. Aşa să fi fost…

Mult mai tâziu, poate prea tâziu, aveam să mă gândesc că, de undeva, cineva voia să-mi atragă atenţia că drumul meu de atunci înainte va fi vegheat cu mare atenţie.

Următorul episod al istorisirilor mele se va intitula “Pastă de dinţi cu mercur, la Tirana”. Atenţie, 100% adevărat…

Ninel PEIA politician român (deputat 2012-2016)