Să salvăm geniile de la ţară
Istoria ne-a învăţat că, în România, majoritatea minţilor luminate s-au născut la sat. Acolo s-au născut, acolo au visat, de acolo s-au înălţat pentru a-şi duce mai apoi Ţara pe buzele lumii întregi. Prea puţini s-au ridicat din mirosul de asfalt umed, reclame sufocante sau locante afumate. Poate curăţenia de la ţară i-a ajutat să se ferească de capcanele pierzaniei, poate dârzenia extrasă din case de lemn şi chirpici, poate cerul de vară privit de pe curăţenia unei lunci de basm. Nu am pretenţia că pot citi în suflete, că am talentul de a extrage esenţele primordiale ale tăriei unei minţi deosebite, dar observ. Pot să observ şi, deseori, o fac bine. Am mai vorbit şi scris despre acest subiect, dar pereţii nu s-au înmuiat şi nimeni nu s-a ostoit să caute cauzele care m-au făcut să aştern rânduri dureroase.
Poate acum, deputat fiind, cineva cu grijă de Ţară şi de viitorul ei să audă, să se implice şi, împreună, să dăm o şansă geniului românesc care acum este stins nemilos de indiferenţă, undeva în satele dăinuirii noastre.
Fac vorbire aici despre copii Neamului care nu au şansa unei educaţii corecte, bază de granit a viitoarei sale dezvoltări intelectuale. De unde ştim ce minţi luminate se pierd, an de an, pentru că nu pot deschide o carte, că nu au cum să ajungă la o şcoală, pentru că nimeni nu se interesează de ei. De ei, viitorul nostru, al tuturora, viitorul Ţării, al Patriei, al Neamului. Aşa vom pierde, rând pe rând, noi Paulescu, Coandă, Brâncuşi, Ţiţeica, Iorga şi alţii asemenea.
Alte ţări nu fac aşa. Ei au grijă de pepinierele lor, merg la ţară, fac programe de explorare şi susţinere, fac propuneri orientative, li se asigură camine şi căldură, hrana şi acces la studiu, se încearcă recuperări aproape imposibile, Statul lor are grija în sânge pentru viitor. A noastră unde a dispărut? Nu sunt un nostalgic., dar pe vremea lui Ceauşescu, cu toate neajunsurile, se încerca o alfabetizare totală şi accesul către studii cât mai înalte, cât mai specializate. Nu era rău, poate era nevoie de o reorientare drastică, dar se putea menţine un sistem cât de cât viabil. Care să ne asigure viitor, onoare, demnitate şi minţi luminate. Permanent.
Cine bate însă apa-n piuă, cine se rezumă la a pune laba pe remuneraţie şi apoi gata, ajunge cu gânditul? Sunt ei Tutankamonii ascunşi prin faldurile ministerului, indivizi mici la suflet, aşa-zişi specialişti care parazitează minister, instituţii, organizaţii. Inamovibili şi bine înfipţi, aceşti Tutankamoni mirosind a vechi şi cu păianjeni prin buzunare nu vor Viitor, nu-i interesează de Neam, nu vor să ştie de Ţară şi copii care nu vor ajunge nicând savanţii de care avem atâta nevoie. Tutankamonii au grijă numai de progeniturile lor, care învaţă să fie, la rândul lor, alţi Tutankamoni.
Pot fi miniştrii oricât de interesaţi, de progresişti şi de patrioţi, micii specialişti de prin birouri acoperite de hârtii justificative, ridică barierele indestructibile ale unei nepăsări blestemate. Cocârjaţi în rău, antrenaţi, ca nişte şobolanii, să supravieţuiască oricui, oricând şi oricum. Pentru salar şi în numele lui, Tutankamonii se roagă să fie luminaţi cum să ocolească munca şi cum să mimeze dăruirea.
Deratizarea este singura soluţie. Pieptenele dreptăţii să treacă prin instiituţii în numele nenăscutelor noastre genii. Pentru ochii copiilor Ţării, pentru şansa lor să ne facă mândri pe toţi!
