Teribil ce putere de reacţie poate avea conducerea Uniunii Europene atunci când, din margine de imperiu, se ridică nişte glasuri ce încearcă să spună un adevăr vizibil şi cu ochiul liber…
Abia dacă apucaserăm să ne spunem părerea, aceea că nu putem primi decât vreo 1700 de refugiaţi, că s-a şi propus, de la vârf, o cifră ce merge spre 6500 de capete de migranţi. Când prim-ministru Ponta a reiterat prima cifră, urmat imediat de preşedintele Iohannis, UE a reacţionat ca şi când se aflau în faţa unui şarpe veninos.
Fără mănuşi s-a vorbit despre limitarea sau sistarea accesului la fondurile structurale. Imediat, dur, aproape ireversibil, vocile de la marginea imperiului trebuiau să revină iute în rânduri, sub comanda inefabilă a Şefilor Europei. Şi, atenţie, nu întreprinsesem nimic. Nici o acţiune, nici o mişcare. Totul a fost declarativ, adevărat şi corect avansat. De altfel, au făcut-o şi alte ţări care, ca şi noi, nu au experienţă în gestionarea acestui tip de calamitate. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vom vorbi despre o calamitate.
Această reacţie trebuie să dea de gândit oricărui politician adevărat. Dar, mai de gândit ar trebui să ne dea rapiditatea cu care a sosit reacţia. Aş folosi un cuvânt mai dur, „embargou”, dacă asta nu ne-ar apropia, pe noi, românii, prea mult de alte exemple foarte nefaste ale istoriei foarte recente.
Pe de altă parte, în timp ce noi ne chinuiam cu cotele de refugiaţi, miniştrii de Finanţe ale zonei euro se reuneau, sâmbătă, pentru a aproba noile principii de colaborare cu ţările membre UE, dar care nu folosesc euro ca monedă… Ca şi noi. Care sunt ele, noile principii, încă nu ştim cu claritate, ştirile sunt aburite cu totul.
Aceste două aspecte mă fac să mă gândesc la schimbări importante de politică interioară în Europa Unită. Treaba cu fondurile e urâtă, dar noile principii s-ar putea să fie şi mai şi. Sper să greşesc.
Până atunci, trebuie să spun că mă doare că, încă, unii membri ai UE sunt mai egali decât alţii. Culmea, chiar şi în cazul unui sprijin umanitar de mari proporţii. UE nu se aştepta la acest exod. Dar, oare noi ne-am aşteptat? Refugiaţii vor unde e mai bine, n-au treabă cu România, unde ajutoarele sociale sunt la nivelul hrănirii unui câine fără de stăpân.
Un tsunami de refugiaţi este o problemă de mare greutate, sigur că este, dar cu membrii UE ceva mai năpăstuiţi ce facem? Iar scoatem cărbunii încinşi pentru alte voci, din alte încăperi? Nu suntem nicicând ascultaţi? Ce fel de democraţie poate eluda vocea unui neam? Niciuna, ştiu eu, din cărţi… Atunci, stupefacţia mea este firească. Sper, zic, să fi fost vorba despre o disfuncţie repudiată ulterior. Aştept cu înfrigurare noile principii ale colaborarii euro-non euro şi o explicaţie pertinentă pentru faptul că nici azi nu suntem în Schengen.
Şi ştiţi cine m-ar putea lumina, şi pe mine, şi pe voi? Europarlamentarii noştri. Care, dacă tot veni vorba, ce fac ei pentru România?
Ninel PEIA
Deputat PSD Ilfov
www.ninelpeia.ro
